Poveste De Craciun - Scrooge Si Fantoma

Charles Dickens' "A Christmas Carol" tells the story of Scrooge, who is visited by the ghost of his deceased business partner, Jacob Marley. Marley's ghost warns Scrooge that he will be visited by three spirits. Scrooge is initially scared but eventually agrees to meet the spirits. Marley's ghost disappears, leaving Scrooge feeling confused and frightened. Scrooge goes to bed and falls asleep immediately. Charles Dickens. Poveste de Crăciun. Ediție completă. Scrooge se lăsă în genunchi și își îngropă fața în mâini. "- Îndurare," spuse el, "- de ce mă chinui cumplit înălucă?" "- Tu, om cu minte pământeană," răspunse fantoma, "- crezi sau nu în mine?" "- Cred," spuse Scrooge, "- trebuie să cred. Dar de ce umblă spiritele pe pământ și de ce vin la mine?" Spiritul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii loi și să călătorească hăt departe. Dacă spiritul nu se arată în timpul vieții, este condamnat să o facă după moarte, e blestemat să rătăcească prin lume. Vai mie, și să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaș, dar ar fi putut să fie când era în viață, și să aducă fericirea. Năluca scoase din nou un urlet, își scutură lanțul și își frânse mâinele fantomatice. "- Văd că ești în lanțuri," spuse Scrooge, tremurând. "- De ce?" "- Port lanțul pe care l-am făcut în viață," răspunse fantoma. "- L-am alcătuit za cu za, metru cu metru. M-am încins cu el din proprie voință și tot așa îl port. Ți se pare cumva ciudată alcătuirea lui?" Scrooge tremura tot mai tare. "- Și nu știu are," continuă fantoma, "- cât cântărește și cât de lung este puternicul lanț pe care îl duci tu însuți. Era taman la fel de greu și de lung ca acesta în ajunul Crăciunului de acum șapte ani. "- De atunci ai mai trudit la el. E un lanț solid." Scrooge se uită pe lângă el pe podea, așteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cinzeci, șaizeci de stânjeni de lanț de fier. Dar nu văd nimic. Jacob îl împloră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povestește-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob. "- N-ați poate aduce mângâiere," răspunse fantoma. "- Ea vine din alzător râmuri, Ebenezer Scrooge, și e adusă de alți mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să spun ce-aș vrea. Doar încă puțin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Spiritul meu n-a mers niciodată mai departe de casieria noastră în timpul vieții. Bagă de seamă! Duhul meu nu a hălăduit niciodată dincolo de hotarele înguste, ale vizuinii noastre, în care mânuiam banii, și-n fața mea șepteaștern călătorii anevoioase." Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-și bâră mâinile-n buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, așa făcu și acum, dar fără a-și ridica privirea și rămânând încenuchiat. "- Ai îmblat cu-n cetineală, Jacob," remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deși cu oarecare umilință și respect. "- Cu-n cetineală?" repetă fantoma. "- Ești mor de șapte ani," curgetă Scrooge, "- și ai călătorit atâta vreme." "- Tot timpul," spuse fantoma. "- N-am cunoscut pace, niciodihnă, doar chinul nencetat al căinței." "- Călătorești repede?" "- Pe aripele vântului," răspunse fantoma. "- Bag seama că ai străbătut cale lungă în șapte ani," spuse Scrooge. Auzind acestea, fantoma slobozi iarăși un urlet și își zângăni lanțul atât de crâncen în liniștea de mormânt a nopții, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemnizeze pentru tulburarea ordinii publice. O ființă captivă, legată și de două ori încătușată, strigă stafia, "- Oare nu ai cunoștință de viacurile de trudă nencetată, a unor făpturi nemuritoare, căci pe această lume trebuie să intre în veșnicie, înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoștință că orice duh creștin care trudește cu bună credință în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viața lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase? Oare nu ai cunoștință că oricât de amarnic te-ai căi, nu poți îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ți-o întinde viața? Și totuși, așa am făcut eu. O, vai, așa am făcut eu!" Dar tu ți-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, șovăit scrugi, care începea să se gândească la el însuși. "- Îndatoriri!" strigă fantoma, frângându-și iarăși mâinile. "- Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era îndatorirea mea. Mărinimia, milostenia, îndurarea și bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de meșteșugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al îndatoririlor mele." Și întinse lanțul de-a lungul brațelor, și apoi îl trânti din nou, cu furie, pe jos. La vreme aceasta din anul care se scurge, spuse Năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut prin mulțimile desemene ai mei cu ochii plecați și nu i-am ridicat niciodată spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înțelepți spre o casă sărmană? Nu era oare că mine sărace, spre care să mă poarte și pe mine lumina sa? Scrugi era foarte speriat, auzind că Năluca o ținea tot așa, și început să tremure îngrozitor. Ascultă-mă, strigă fantomă, răgazul meu se apropie de sfârșit. Ascult, spuse Scrugi, dar nu fii rău cu mine, nu folosi vorbe întortocheate, Jacob, te rog. Nu știu să-ți spun cum de mă-nfățișez acum ție în forma în care mă vezi. Am stat zile întregi nevăzut lângă tine. Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrugi îl trecură fiorii și își șterse nădușala de pe frunte. Nu e nici de cum partea cea mai ușoară a pedepsei mele, continua fantoma. Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej și o speranță de a nu îmi împărtăși soarta. Un prilej și o speranță pe care ți le ofer eu, Ebenezer. Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrugi. Îți mulțumesc. Vei fi vizitat de trei spirite, reluă fantoma. Lui Scrugi căzu fața, aproape la fel de jos cât îi picase fantomei falca. Acest ar fi prilejul și speranța de care ai pomenit, Jacob, întrebă el cu glas șovăitor. Da, cred că m-aș lipsi de ele, spuse Scrugi. Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poți spera să ocolești cărarea pe care am pășit eu. Așteaptă-l pe primul mâine când clopotul va bate de unul. Nu s-ar putea să vină toți odată ca să scap mai repede, Jacob, încercă Scrugi. Așteaptă-l pe cel de-al doilea, în noaptea următoare, la aceeași oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va încetara sunetul ultimei bătaiei de ora douăsprezece. Pe mine nu ai să mă mai vezi și ai grijă spre binele tău să nu uiți ce s-a petrecut între noi. După ce răstie aceste vorbe, Nălucaș lua de pe masă broboada și se înfășură cu ea în jurul caplui cum fusese mai înainte. Scrugi, prinse de veste după clămpănitul pe care îl produse rădinții săi când fălcile fură prinse în bandaj, scuteză să-și ridice din nou privirea și îl văzu pe vizitatorul nelumesc, stând în fața lui cu spatele drept și cu lanțul aruncat în jurul brațului. Arătarea se îndepărtă de el cu spatele și, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, așa încât, când Năluca a ajuns la ea, era larg deschisă. Ei făcu semn lui Scrugi să se apropie și el se supuse. Când erau la doi pași unul de celălalt, fantoma lui Marley își ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrugi rămase pe loc, mai mult de uimire și de spaimă decât ca un gest de supunere. Căci, odată cu ridicarea mâinii, începu să audă un haos de zgomote din văzduh, vaiete și regrete incoerente, strigăte de jale neînchipui de triste și pline de căință. După ce ascultă o clipă, Năluca se alătura acelui bocet îndurerat și își lua zborul în noaptea pustie și întunecată. Scrugi se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privia afară. Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoliau de colo-colo, cuprinse de neastâmpări și zorite, gemând tot timpul. Fiecare avea lanțuri, ca fantoma lui Morley. Câteva erau poate guverne vinovate, erau legate la oaltă, niciuna nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrugi de pe vremea când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier, monstruos, atârnând de gleznă, care plângea sus și etor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu un prung pe care îi vedea de desubt în pragul unei uși. Era limpă de că suferința lor venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în viețile oamenilor, dar își pierdusără pentru totdeauna această putere. Scrugi nu își dădui seama dacă aceste făptuiri se pierdură în ceață sau dacă ceața îi învălui, dar atât ele cât și glasurile lor spectrale dispărură deodată și noaptea redeveni ceea ce fusese când venise el acasă. Scrugi închise fereastra și cercetă ușa prin care intrase fantoma. Era încuiată de două ori, așa cum o încuiase cu propriile mâini și zăvoarele erau neatinse. Vedut să spună prostii, dar se opri la primă silabă și simțind, din pricina emoțiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate în lumea nevăzută sau a plicticoasei conversații cu fantoma, om are nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, fără să se mai dezbrace și a dormi pe loc.